Constanţa Vintilă Ghiţulescu
Preocupata de sociologia familiei la noi in secolul XIX, studiile sale se constituie intr-o expertiza necesara a moravurilor si mentalitatilor din zona noastra denumita generic balcanica. Printr-o cercetare atenta si documentata Constanta Vintila Ghitulescu descopera cutume si prejudecati ale tesutului social intr-un stat abia instituit cu obisnuinte citadine in formare. Prin descrierea acestora recompune din fragmente o adevarata fresca a unei societati aflate la granita dintre evul mediu tirziu si iluminismul burghez romanesc atit de special in particularitatea sa. Uneori acest tip de intreprindere este o sectiune in diagonala a unei realitati de acum doua secole reconstruita cu atita minutiozitate incit prin citeva rinduri sintem in posesia substantei unui adevarat roman de societate.
Iata un citat dintr-un astfel de demers. “Barbatul se crede îndreptatit sa revendice separarea cînd sotia (si aici nu conteaza anii de casatorie) nu mai poate sa conduca gospodaria, sa-i „stinga“ patimile trupesti, sa-i ofere copii, utili în economia cotidiana si în perpetuarea neamului. Oloaga, oarba, epileptica, leproasa, sotia devine inutila si nu se doreste decît expulzarea ei din menajul comun, cît mai repede, pentru a reaseza echilibrul si a reintra pe fagasul „normalitatii“ conjugale. Chiar daca are obligatia morala si legala (impusa de pravila) de a-si „cauta“ sotia cu „doftori“, „moase“ sau alte mijloace – pelerinaje la biserici, icoane facatoare de minuni si „fîntîni de leac“ – barbatul percepe aceasta perioada ca o „vaduvie“. Asa se exprima Mitran din satul Voivoda, sud (judet) Teleorman, casatorit de sase ani cu Stana, bolnava din prima zi a casatoriei de epilepsie, perioada greu de îndurat în care ea mai mult „zace ca o moarta, nesimtindu-si trupul“, pelerinajele pe la „sfintele Biserici“ neaducîndu-i „mîngîierea“”. Ne vine greu astazi sa credem ca astfel de lucruri se întîmplau, dar trebuie sa ne gîndim la principiile aranjamentelor matrimoniale, pentru a întelege astfel de mentalitati.